"Când aveam șapte ani, mama era magică: putea fi prezentă simultan în două locuri diferite". Așa începe povestea Elitzei Gueorgueiva despre istoria trăită în fața televizorului, la granița dintre două lumi: Bulgaria comunistă și lumea incertă care i-a urmat. Fiica unei jurnaliste de televiziune care produce o emisiune culturală începută în comunism și extinsă în anii ’90, regizoarea montează secvențe de arhivă din emisiunile mamei, pe care le dublează cu un comentariu subiectiv-nostalgic pe marginea televiziunii ca mediu-document al istoriei și a șocului trăit de bulgari după prăbușirea regimului comunist. Rezultatul e un eseu de râs și plâns pe marginea unui proces istoric ireversibil căruia îi notează neiertător simptomele, de la clișeele de limbaj (democrația a explodat) la problemele identitare hilare, dar cu ecouri grave, rezultate din confruntarea cu imaginea străinului: "Cum îi putem întrece pe americani atunci când noi continuăm să ne furăm unii altora ștergătoarele de parbriz?”