Umbrele istoriei

Programul include patru filme de scurtmetraj produse în anii ‘60-‘70 în patru țări partenere în programul KineDok. Privim înapoi spre trecutul acestor țări, documentat în arhivele de film. Nu doar istoria regională comună la care fac referire unește aceste filme, ci și faptul că fiecare film deschide o discuție în jurul noțiunii de „patrimoniu”, în sensul de moștenire materială sau imaterială primită de la generațiile anterioare.

Primul film („Un oraș donat”) lansează întrebări ce reverberează asupra întregului program: accesul prezentului la istorie, complicitatea filmului la obturarea adevărului istoric, credibilitatea arhivei. Un film nazist e denunțat ca fals. Nu imaginea pretins documentară, ci desenul și documentul de arhivă restabilesc adevărul.

Al doilea film („Locuitori ai castelelor Ungariei”) explorează patrimoniul construit: urmele fizice ale istoriei – castelele Ungariei – și memoria perisabilă a trecutului odată cu dispariția fizică a martorilor săi.

Cel de-al treilea film („Lăsați să ni se audă vocile!”) documentează o formă de patrimoniu intangibil: un tip de contexte de producție media acum dispărute, anume fenomentul stațiilor de radio independente apărute în Iugoslavia rurală, ca forme locale de mobilizare populară.

Ultimul film al programului („Letopisețul lui Hrib”) readuce în atenție patrimoniul material: un muzeograf amator din România și-a transformat casa în muzeu al tradițiilor locale. Privind dincolo de film, aflăm că muzeul nu a supraviețuit morții custodelui său, survenită curând după căderea regimului Ceaușescu. Presiunile și aspirațiile hrănite de noua ordine capitalistă au distrus muzeul, așa cum au permis și distrugerea fabricilor și a studiourilor de film rămase în urma fostului regim.

Lumea documentată de aceste filme a rămas înscrisă în memoria culturală globală: trauma definitorie a Holocaustului, un „Bloc Estic” mai divers decât a fost perceput din exterior, o „Cortină de Fier” diferit permeabilă de la o țară la alta. Umbrele acestei lumi bântuie încă un prezent care are tot mai puține puncte de convergență cu trecutul.

Alcătuim acest program pe fondul unei reformări surprinzătoare a dinamicilor de putere la nivel global, a nostalgiei crescute pentru forme de autoritarism reconfigurate pe filieră tehnologică, a proliferării populismelor și dezinformării pe platformele de comunicare. Ne dorim ca programul să funcționeze ca o terra firma în prezentul nostru tulburat, amintindu-ne de reziliența care a făcut posibilă supraviețuirea acestei regiuni și hrănindu-ne sentimentul de apartenență la istoria comună a Europei.

Program alcătuit de Adina Brădeanu

Filme:

Un oraș donat

(Město darované / A Gifted Town)

de Vladimir Kressl, Cehoslovacia, 1965, 11 min.

În 1944, la comanda lui Himmler, un pretins documentar – cu titlul „Führerul oferă evreilor un oraș” – e filmat pentru a proba calitatea vieții evreilor închiși la Terezin. Segmentele disparate identificate din conținutul acestui film (niciodată reconstituit în totalitate) au cutremurat Cehoslovacia anilor ‘60 și continuă să fie examinate de cercetători pentru a-i înțelege circumstanțele de producție. 

La momentul descoperirii filmului, regizorul Vladimir Kressl răspunde acestei abjecte dramatizări a unei tragedii în desfășurare juxtapunând imaginile filmate cu schițe ale vieții în ghetou realizate de foști prizonieri ai Terezinului, uciși la Auschwitz, și cu fragmente din rapoartele transporturilor dinspre Terezin spre diferite lagăre de exterminare. Rezultă un film concis și cutremurător, care ne îndeamnă să chestionam valoarea de adevăr a imaginilor care vin către noi dinspre alte epoci istorice.

***

Locuitori ai castelelor Ungariei

(Kastélyok lakói / Inhabitants of Castles)

de Judit Elek, Ungaria, 1966, 28 min.

Cum supraviețuiește trecutul în măruntaiele clădirilor ce traversează istoria? Și ce știu tinerii locuitori ai prezentului despre acest trecut cuibărit în pereții castelelor survolate de acest documentar sensibil la poezia spațiului? Un punct forte al filmului e alunecarea coregrafiată a camerei prin geografia mai multor castele ale Ungariei imperiale, transformate de Ungaria socialistă în spații funcționale (azil de bătrâni, rezidență artistică, școală) și populate cu mai multe categorii de locuitori: de la ultimii proprietari ai unui castel, relicve tolerate de noul regim, până la copiii aflați în îngrijirea statului, hrăniți la masa comună a istoriei oficiale. 

Celălalt aspect remarcabil al filmului este discreția regizoarei, care nu încearcă apropieri nepermise și nu forțează explicații; ascultă doar, cu aceeași bunăvoitoare atenție, amintirile celor încărcați de trecut și proiecțiile copiilor despre acel trecut. Istoria – o poveste permanent rescrisă.

***

Lăsați să ni se audă vocile!

(Nek se čuje i naš glas / Let Our Voices Be Heard)

de Krsto Papić, Iugoslavia, 1970, 16 min.

Activitatea lor e considerată „nocivă” de autoritățile centrale, care iau regulat măsuri pentru ca vocile lor să nu mai tulbure undele radio controlate ale Iugoslaviei rurale. Și totuși, oamenii din spatele acestor radiouri independente continuă să emită. În funcție de perspectiva ascultătorului, munca lor pasionată poate fi descrisă de termeni diferiți: pentru statul socialist, acestea sunt radiouri-pirat care nu pot fi controlate; pentru oamenii pe care îi servesc (și uneori îi implică în realizarea programelor), sunt forme de radio comunitar ce îndeplinesc diverse funcții: de la critică social-politică, la educație și la suplinirea ofertei culturale absente în rural.

Navigând fluid între comentariu social-politic, lecții de limbă germană pentru viitori emigranți sau muzică interpretată live de rapsozi locali, acest film alert și amuzant ne amintește de capacitatea noastră, ca indivizi și comunități, de a reacționa în fața adversității sistemice.

***

Letopisețul lui Hrib

(The Journals of Hrib)

de Slavomir Popovici, România, 1974, 14 min.

Când Slavomir Popovici filmează „Letopiseţul lui Hrib”, protagonistul Toader Hrib e deja celebru în România pentru muzeul de artă populară înfiinţat în locuinţa sa din satul Arbore. Țăran autodidact, muzeograf dedicat și cronicar modern, Hrib e un personaj bonom și cosmopolit, interesat deopotrivă de ograda personală și de pacea mondială. Muzeul îi e vizitat de mii de turişti anual, iar jurnalul în care documentează viața comunității i-a fost publicat deja cu titlul „Cronica de la Arbore”.

Filmul lui Popovici urmează notațiile zilnice ale lui Hrib, selectindu-le preferențial pe cele care permit ipostazierea acestuia ca „traducător” constant între cultura tradiţională a satului (ilustrată prin scene religioase decupate din fresca mănăstirii Arbore) şi o cultură politică modernă care intră în sat pe filiera jurnalului TV – prilej de juxtapuneri amuzante între „aici” şi „acolo”, între categoriile înțelepciunii rurale și problemele prezentului.

* Texte curatoriale de Adina Brădeanu